Ce este apa potabilă?
Numim ”apă potabilă” apa dulce având un grad de puritate atât de ridicat încât se pretează consumului uman, în special pentru băut, prepararea alimentelor și alte scopuri casnice. Calitatea de potabilitate este determinată în funcție de temperatură, culoare, gust, miros, turbiditate, duritate și pH – parametrii definiți funcție de riscul de apariție a unor efecte negative asupra sănătății omului pe termen scurt sau lung. Poate fi orice tip de apă în stare naturală sau tratată în prealabil, care apare în mod natural sau este furnizată prin metode convenționale de distribuție.
Apa potabilă nu are culoare sau miros, are o temperatură de 8 – 12°C, turbiditate foarte scăzută și pH cuprins între 6,8 și 8,5.
În funcție de condițiile locale pot exista diferite surse de apă potabilă. Aceasta poate proveni din freatic (izvoare, fântâni), din ape de suprafață (râuri, lacuri, rezervoare, mare), din precipitații sau chiar din ceață.
De preferat este utilizarea apei de adâncime sau de izvor, care de regulă este de calitate mai bună decât cea de suprafață. Însă, atunci când resursele freatice locale sunt insuficiente sau greu de accesat, devine necesară utilizarea apei de suprafață. Din păcate, apa de suprafață este mult mai vulnerabilă la contaminare, prin activitățile antropice sau naturale, motiv pentru care trebui întotdeauna analizată și tratată corespunzător!
Deși 71% din planeta noastră este acoperită de apă, doar o fracțiune din aceasta poate fi utilizată ca și apă potabilă. (vezi Distribuția resurselor de apă pe Pământ)
Selectarea sursei de apă potabilă
În funcție de condițiile locale pot exista diverse surse. Apa potabilă poate proveni din apele subterane (izvoare, fântâni), ape de suprafață (râuri, lacuri, lacuri de acumulare, mare), ape din precipitații sau chiar ceață. Utilizarea apei de suprafață poate fi necesară în cazul în care apele subterane locale sunt rare sau nu pot fi exploatate. Apa de suprafață este mult mai vulnerabilă la contaminare în urma unor activități antropice sau naturale, fapt pentru care ar trebui analizată și tratată corespunzător. În ceea ce privește apele din subteran, acviferele freatice cu nivel liber sunt mult mai vulnerabile la poluare decât acviferele sub presiune. Reîncărcarea izvoarelor locale depinde în mare măsură de condițiile geologice și climatice locale. Având în vedere că acviferele stochează numai o anumită cantitate de apă, sursa locală de apă depinde adesea în mare măsură de precipitațiile din ultimele săptămâni sau luni. Dacă sunt mai puține precipitații și/sau temperaturi mai ridicate, fântânile şi izvoarele pot seca. Pe de altă parte acviferele situate la adâncime pot stoca apa acumulată pe parcursul a câțiva zeci de ani sau chiar secole. Furnizorii de apă care extrag apa din astfel de straturi, de mare adâncime, trebuie să fie conștienți de capacitatea de regenerare a acviferului (pentru compensarea volumului de apă extras). Prin urmare, selectarea surselor de apă ce urmează să alimenteze un sistem depinde în mare măsură de condițiile hidrologice și geologice, de precipitațiile locale din bazinul de captare și de potențiale pericolele de contaminare. O cartografiere detaliată a condițiilor hidro-geologice și a modului de utilizare a terenurilor este foarte utilă în proiectarea și implementarea corespunzătoare a sistemului de aprovizionare cu apă. Modul de gestionare a bazinului de recepție poate fi determinant pentru minimizarea problemelor de calitate a apei și de tratare a acesteia.
Ape de suprafață
Așa cum reiese din denumire, prin „ape de suprafață” înțelegem totalitatea apelor ce se află liber la suprafața Pământului, incluzând atât apele dulci cât și apele sărate. Apele de suprafață pot fi clasificate în: ape stătătoare – mări, oceane, lacuri; curgătoare – fluvii, râuri, pârâuri; și în stare solidă – ghețarii de calotă (Antarctica, Groenlanda) și ghețarii montani. Apele
dulci de suprafață reprezintă majoritatea rezervei de apă dulce lichidă. Ele formează rețeaua hidrografică a Pământului. Denumirea de „ape de suprafață” cuprinde atât acumulările naturale de apă, cum ar fi râurile și lacurile, cât și cele artificiale, create de om, cum ar fi barajele.
Apele de suprafață dulci diferă funcție de caracteristici cum ar fi lungime sau debit (în cazul apelor curgătoare), temperatură, substanțe dizolvate (concentrația și natura acestora) sau aflate în suspensie, conținut biologic etc.
Apa extrasă din ape de suprafață își găsește utilizare în cele mai diverse domenii. În industrie de exemplu, apa este folosită ca apă de răcire a unor instalații sau pentru încălzirea spațiilor. Principala utilizare rămâne însă cea de apă potabilă. Izvoarele, râurile și lacurile din România sunt frecvent utilizate ca și surse de apă potabilă, dar sunt și vulnerabile la poluarea de către om sau faună. Agricultura (pesticide, îngrășăminte, pășunatul vitelor), industria și deversările de apă uzată reprezintă cauze ale unei calități variabile a apelor în ceea ce privește concentrațiile de substanțe chimice și germeni patogeni. Algele și toxinele acestora pot de asemenea afecta apele bogate în nutrienți. Mai mult de atât, nu poate fi evitată poluarea apelor de suprafață prin excremente ale animalelor sălbatice. Prin urmare, apele de suprafață netratate nu pot fi consumate în siguranță, potențialul de risc fiind destul de ridicat. Tocmai de aceea se recomandă utilizarea apelor de suprafață ca și sursă de apă potabilă doar în cazul în care nu sunt disponibile alte surse (mai ales ape subterane). Apa dintr-un bazin hidrografic montan în care nu se desfășoară activități agricole și care are un pH acceptabil, prezintă de obicei calități chimice bune, însă starea sa microbiologică nu este implicit bună! Până la urmă, microorganismele reprezintă principala cauză a bolilor hidrice. Râurile mici sunt adesea afectate de activitățile antropice locale, prezentând o calitate slabă a apei. Iar în ceea ce privește apele de câmpie, este de așteptat ca acestea să aibă cea mai scăzută calitate. În plus, apele de suprafață sunt caracterizate de fluctuații mari de calitate, proprietățile acestora fiind influențate rapid de diverși factori externi, cum ar fi de exemplu turbiditatea, influențată de precipitații, sau culoarea influențată sezonier. Variația naturală a calității apei este normală pentru apele de suprafață, poluarea antropică a acestora trebuie însă menținută la un nivel cât mai scăzut posibil.
Cerințele privind calitatea apei de suprafață destinată captării în scopul aprovizionării cu apă potabilă sunt prevăzute în Directivele Consiliului 75/440/CEE și 91/692/CEE. În cadrul acestora au fost definite trei categorii de apă de suprafață precum și metodele standard necesare tratării acestor tipuri de apă în scopul potabilizării.
Ape de adâncime
Forajele şi fântânile sunt folosite pentru a exploata ape subterane de adâncimi și calități diferite. Cantitatea de apă care poate fi extrasă depinde de caracteristicile acviferului accesat. Calitatea apei extrase se va stabili în urma efectuării unor analize specifice, de potabilitate. Trebuie neapărat avut în vedere și gradul de risc de contaminare atunci când există pericol de pătrundere a apelor saline, a apelor de suprafață sau a altor infiltrații.
Fântânile și forajele de mică adâncime sunt mult mai expuse riscului de contaminare decât cele mai adânci, dar dacă sunt amplasate corect, ele pot furniza apă potabilă de calitate bună. Apa extrasă din fântâni și foraje de adâncime poate proveni din bazine colectoare aflate la mulți kilometri distanță. Prin urmare, este important ca furnizorul de apă să cunoască proprietățile și caracteristicile bazinului hidrografic de captare.
Majoritatea apelor subterane (acviferelor) se regenerează în mod natural prin infiltrarea apelor din precipitații în zona de reîncărcare; care, așa cum s-a menționat mai sus, poate fi situată la mulți kilometri distanță față de priza de captare. Cu toate acestea, nivelul stratului freatic poate scădea atunci când cantitatea de apă captată pentru aprovizionare sau pentru irigații depășește capacitatea naturală de reîncărcare a acviferului. În acest caz, în funcție de adâncimea acestuia, fântânile pot seca, ar putea fi aspirată în acvifer apă din straturile superioare ale solului sau s-ar putea infiltra apă salină costieră în acvifer. Deci, trebuie întotdeauna evitată supra-exploatarea sursei de apă subterane!
